– Maricica, nu vrei să facem copii împreună?
– Ba da. Dar nu prea știu cum.
– Nu-i nimic, îți arăt eu imediat. E ca și cum amesteci cu făcălețul într-un ceaun ca să faci mămăligă bună. E simplu, chiar nu-i nimic complicat, doar că trebuie să fii atentă la timing! Mămăliga iese bună dacă te concentrezi și nu te grăbești.
– Ah, ok, am înțeles! Zici că nu e greu, doar un pic de răbdare, nu?
– Exact, un pic de răbdare și totul o să fie perfect. Eu am mai făcut mămăligă, știu eu cum merge!
După vreo oră de „amestecat”…
– A fost minunat! Dar unde e copilul? întreabă ea, zâmbind.
– Ei, copilul trebuie să-l așteptăm încă nouă luni. E un proces lung, dar vei vedea că merită!
– Da? Atunci de ce ne-am oprit din amestecat?
– Suntem împreună de aproape cincisprezece ani. Am trecut prin atâtea împreună – am renovat casa de trei ori, am trecut prin criza celor șapte ani, și chiar am făcut și un concediu fără copii, deși am promis că nu o să mai facem asta niciodată! Avem și doi copii care, să fim sinceri, sunt deja mai mari decât vrem noi să recunoaștem. Nu crezi că ar trebui să ne căsătorim?
– Poate că da, dar cine ne mai ia la vârstă noastră?
– Odată cu mâna fiicei mele, ginerele mi-a cerut un împrumut de zece mii de dolari și mașină, până o să-și cumpere el una nouă. Mi-a explicat că acum vrea să investească în afacerea lui cu echipamente electronice, să-l ajut cu puțină susținere financiară și că în curând o să fie pe picioarele lui. Am stat și m-am gândit… și, în ciuda tuturor semnelor, am acceptat. I-am dat banii, i-am dat și mașina, gândindu-mă că nu e decât o mică favoare de familie. Și-a început afacerea, iar eu m-am gândit că totul e în regulă. Părea un băiat responsabil, adică până și ușa garajului o repara el. În sfârșit, după câteva luni, mi-a dat ceva înapoi, iar eu mă gândesc că poate mă voi trezi și cu banii și mașina.
– Și ce ți-a înapoiat din toate astea?
– Pe fiica-mea.
Un american vizitează Bucureștiul cu un taximetrist. Trec pe lângă guvern:
– Ce este clădirea asta așa mare?
– Este palatul guvernului, domnule!
– Și în cât timp a fost construită?
– Cam în 10 ani!
– Mult timp! La noi, în America, era gata în 2 ani! Știți că noi avem o tehnologie mai avansată, de-aia toată lumea ne admiră! Avem drone care construiesc și clădiri care se ridică singure! Avem o echipă de ingineri care lucrează non-stop, totul e automatizat!
Taximetristul rămâne tăcut, cu un zâmbet amar, dar nu zice nimic.
Mai merg ei ce mai merg și americanul iar întreabă:
– Clădirea asta ce e?
– Este sediul primăriei, domnule!
– Și în cât timp a fost construită?
– Cam în jumătate de an!
– Mult… La noi, în America, era gata în 2-3 luni! Am avea totul construit din beton 3D, nimic nu ne oprește! Și n-ar fi o clădire obișnuită, ar fi o super-clădire, cu parc, lac și piscine pe fiecare etaj! Taximetristul oftează adânc și, cu o privire încruntată, nici nu răspunde.
Ajung și la Casa Poporului:
– Ooooooo, dar ce e clădirea asta? Păi e imensă! Dacă la voi toate clădirile sunt așa, nu știu unde mai puneți casele!
La care taximetristul, cu un zâmbet de răbdare pierdută și un aer de bătut palma cu destinul:
– Nu știu, domnule, că azi dimineață nu era aici!
